„Mi-amintesc de nunta mea. Eram urata! Am intrat pe usa coaforului, plina de emotie, parca indoindu-ma ca e ziua nuntii mele. Am iesit plangand, sunandu-l pe iubitul meu si spunandu-i printre lacrimi ca nu arat asa cum imi doream, iar carliontii mult visati au fost sacrificati in favoarea clasicului si (pentru mine) nedoritului coc de mireasa. Mi-amintesc cum el a incercat sa ma calmeze, dar eu nu auzeam nimic si printre sughituri asteptam sa ma trezesc din acel „cosmar” in care ma simteam prinsa. O revad pe mama mea suspinand in timp ce nasa imi prindea voalul, iar eu ma priveam in oglinda gandindu-ma ca mai bine as fugi undeva in lumea larga. Apoi, in fata Bisericii, am tras discret cu ochiul catre intrare, spunandu-mi in sinea mea ca daca voi vedea alta mireasa e clar un semn in plus ca nu e cazul sa intru dupa ea. Si mi-amintesc cum am zarit-o. Era bruneta, nici prea grasa, nici prea slaba, nici prea inalta, dar nici scunda...in schimb era EXTREM de fericita! Atat de fericita incat si superstitiile, si coafura, si pantoful drept care imi dadea deja de furca, toate si-au pierdut sensul si importanta. Si am inteles ca temerile mele erau motivul pentru care imi venea sa plang. Desi, in ziua aceea nimic nu mai conta! Nimic altceva...ci doar faptul ca el era acolo, alaturi de mine. Si in acea zi, si pentru totdeauna... Mi-amintesc cum l-am privit in ochi si am inceput sa-i zambesc. M-a vazut si m-a apucat strans de mana. Si am inceput sa inaintam catre altar...Lacrimile s-au uscat si dintr-o data am simtit cum ma inunda un val de bucurie. Mi-amintesc de nunta mea. Eram frumoasa! Nespus de frumoasa. Atat de frumoasa cum numai TU vei fi, in ziua nuntii tale! La fel ca mine...”